Armata Romana

Armata română era destul de mare – circa 500.000 de militari, organizați în 20 divizii.

Starea Armatei României în anii premergători declanșării războiului era una precară, fapt care avea să aibă repercusiuni grave în viitor, având în vedere că ea avea menirea de a materializa deciziile factorului politic. Organismul militar românesc era la sfârșitul unei lungi perioade de pace, de aproape patru decenii, rezultatul fiind că Armata României de la începutul secolului XX avea mai mult caracteristicile unei miliții înarmate decât ale unei armate moderne.

Pregătirea și dotarea armatei a fost unul dintre domeniile care au suportat cele mai semnificative reduceri bugetare în această perioadă. Dimitrie A. Sturdza, care era și ministru de război în 1901, justifica aceste reduceri, spunând că decât o mare oștire nepregătită, este mai bine să avem una numai de 100.000 oameni, dar bine pregătită. Rezultatul după aproape 15 ani a fost doar că am avut o mică oștire de 100.000 de oameni dar nepregătită și neechipată.

Sub impactul lecției severe primite în campania la sudul Dunării în 1913 și a izbucnirii în anul următor a Marelui Război, reforma armatei române a intrat într-o cursă contracronometru pentru recuperarea întârzierilor și pentru întărirea capacității de luptă. Condițiile erau mult mai dure, deoarece, la „1 ianuarie 1914, armata se găsea în cea mai mare lipsă de tot ce-i era neapărat trebuincios pentru a intra în campanie”. De asemenea, efectivul mobilizabil nu atingea cifra de 500 000 de oameni, rezervele nu erau organizate, iar în privința armamentului, munițiilor și echipamentului existau mari deficite.

Conform prevederilor art. 93 din Constituția din 1866, regele era capul puterii armate. În această calitate el exercitacomanda de căpetenie în timp de război. Pe timp de război acesta putea delega atribuțiile executive ale comenzii de căpetenie unui generalisim, așa cum s-a întâmplat în timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic, când principele moștenitor Ferdinand a fost numit generalisim, la 24 iunie 1913 și însărcinat cu conducerea operațiunilor Armatei României în Bulgaria.

Ministerul de Război

Ministerul de Război avea un rol pur administrativ, fără atribuții în comanda operativă. Sarcinile sale principale erau gestionarea bugetului, administrația armatei, controlul financiar și administrarea fondului de pensii militare. Ministerul era supus controlului guvernului și Parlamentului.

Ministerul era organizat pe două Direcții Generale. Direcția I Generală gestiona domeniul administrativ, logistic și al asigurării financiare și era compusă din următoarele servicii: Secretariatul General, Serviciul de sta major general, Serviciul personalului, Serviciul geografic, Serviciul controlului-contabilității, Serviciul contenciosului, Serviciul pensiilor, Serviciul intendenței stabilimentelor centrale și Serviciul locurilor întărite. Direcția II Generală coordona procesul organizatoric și de instruire a trupelor. Ea avea în alcătuire următoarele direcții: Direcția infanteriei, Direcția cavaleriei, Direcția artileriei, Direcția armamentului, Direcția geniului, Direcția marinei, Direcția sanitară, Direcția intendenței, Direcția școlior militare.